Asa e viata – Valea Costilei 10.10.2009

Dupa o noapte, alba, ca toate noptile dinaintea diminetii in care iau personalul spre munte, am plecat spre gara. Am incercat sa dormim pe jos in tren, am vorbit si evident am socializat si uite asa am ajuns sa plecam 11 in traseu in loc de 5. Ni s-a alaturat un grup simpatic in care media de varsta era probabil de doua ori mai mare decat in grupul nostru. Paul cel mai in varsta din grup s-a aratat putin surprins de lejeritatea cu care Alex isi aprindea tigari in fiecare gara. I-am inteles scepticismul. Pentru multi fumatul e incompatibil cu muntele.

Nu stiu daca a fost ceata care m-a tinut in suspans, lumina de toamna, padurea aramie,  oamenii cu care am fost sau setea cu care imi doream un traseu,  dar Valea asta m-a cucerit de la primul pas. Lipsita de zapada, Valea Costilei necesita catarare inca de la inceput. Am urmat firul vaii, dar fiind multi am infruntat greoi primele saritori si am fost ajunsi din urma  de un grup de 4 persoane. Asadar eram 16 oameni pe o vale nu tocmai lejera, si foarte friabila. Alex a primit cateva pietre in cap, iar eu si Ruxi am ramas socate cand un bolovan destul de mare s-a desprins de la picioarele ei indreptandu-se vertiginos spre mine. Valea Costilei se desparte la un moment dat in doua fire, iar noi am urmat firul de langa peretele Costila din care se pot vedea destul de clar traseele de alpinism. Mergeam destul de bine deja.

Paul : „La cum va catarati cred ca ma apuc si eu de fumat”

Simteam ca sunt in patria cataratorilor. In timp ce ne indreptam spre Brana Aeriana am facut un popas la iesirea din traseul Fisura Albastra. Ca capul in jos spre hau, eram mici deasupra unui perete ce parea infinit. La intrarea in Brana Aeriana era multa agitatie. Salvamontistii cautau o fata care cazuse . Toata imaginea parea ireala. Cineva murise. Iar eu stateam uluita in fata vietii, in fata muntelui, in munte, cu un tumult de sentimente in suflet : groaza, resemnare, solidaritate, iubire, tragand cu ochiul totodata la cei din perete. Am trecut rapid de Brana Aeriana si ne-am intors la refugiul Costila pe traseul pe care se intorc alpinistii din pereti, dupa care in Busteni, apoi in Sinaia.

Eram fericiti si recunoscatori, si toate erau departe acum.

Mi-e greu sa trag concluzii asupra acestei ture. Pot spune doar ca  ma inclin vietii, asa cum e.

Eu: „Da-mi si mie berea aia!”

Paul:„ Ma copii ce faceti afara? Nu intrati si voi inauntru ca e frig?”

Vechea polemica fumatori versus nefumatori creaza si de data asta „disensiuni” in grup si din pacate oricat ne-am fi dorit sa fim cu totii impreuna, noi (Eu, Ruxi, Alex, Anca, Pasaris)  am hotarat sa ramanem afara purtati de viciul nostru (care am stabilit ca e o forma de socializare, un gest al fericirii, nefericirii si plictiselii). Ce-i drept  nu eram toti fumatori, dar totusi am plecat impreuna din Bucuresti ,ca un grup dragut si unit. Trenul a venit repede insa, si ne-a redus la tacere si la somn, mai ales ca era ora 23:00 iar noi merseseram totusi 9 ore. Intr-o clipa, la ora 1: 00, eram in Bucuresti si m-am dezmeticit abea cand Pasaris era amenintat cu ATENTIE : 3 cutite in gat, de catre un taximetrist din Gara de Nord furios ca i-a fost sfatuit bine si indepartat un client strain tocmai bun de pacalit. In urmatorul moment eram intr-o masina care m-a dus acasa, dupa care s-a rupt filmul. Asa s-a terminat o zi incredibila de toamna.

Toata noaptea m-am visat pe Valea Costilei.

Ultimatum – ultimele zile ale unui razboi atomic

Ultimatum-ultimele zile ale unui razboi atomic, e o carte scrisa de Mordecai Roshwald. Cautam o recenzie a acestei carti. Nici prefata, nici postfata si simteam nevoia de o parere, in afara de cliseicul “trebuie citita”. Aparuta la editura politica, aceasta carte fictiune este jurnalul ultimului om care avea sa traiasca pe Pamant. In febra unui razboi atomic cele doua mari puteri care stapanesc lumea construiesc alternativa asezarii pe Pamant la 1000 de m in pamant. Astfel printr-o selectie ireprosabila spuma tarii incape in 7 niveluri ierarhice, 7 fiind nivelul superior,avand rol ofensiv in cadrul razboiului,nivel ultrasecurizat. Aici incap 250 de barbati si tot atatea femei, cu totii pregatiti sa faca fata razboiului atomic si sa alcatuiasca noua societate subterana. Nivelul 6 lucreaza pentru apararea tarii, celelalte avand importanta minora. Jurnalul este tinut de catre unul dintre ofiterii din nivelul 7 , pregatit in mod special sa apese pe butonul rosu, care avea sa declanseze bombele atomice. Desi cei recrutati pentru acest nivel se doreau a fi oameni tari fara mustrari de constiinta, chiar reci, selectia nu a fost intru totul una de succes. Unul dintre ofiteri nu reuseste sa faca fata rolului care i se atribuie si alege sinuciderea. Autorul jurnalului isi prezinta gandurile contradictorii, chinuit de lipsa soarelui pe de o parte si de constatarile pe care le face in noua sa lume, pe de alta parte. Pornind de la premisa ca intr-un final se va adapta noului stil de viata, cu timpul descopera in sine sentimente pe care nu credea ca le poate avea.

Sper sa o cititi cu placere. Finalul e neasteptat.

Oameni si cojuncturi

Port zeci de conversatii zilnic. De la banalele discutii despre masa de pranz cu mama, la discutiile despre filosofia trecerii timpului cu gasca mea cand toti ne-am trotilat. Bineinteles sunt si discutiile in care nu vorbesc de fapt nimic dar spun multe bancuri si ajung sa ma integrez intr-o gasca pe care abea am cunoscut-o, discutiile de afaceri cu colegii de serviciu si discutiile despre mine cu o prietena la cafea. Imi place sa vorbesc. Sunt insa si momentele alea stanjenitoare, cand ,singura cu un om parca devin mica, din bancuri uit esentialul, ma balbai si  astept  momentul potrivit sa zic intr-o doara „la revedere, ne mai vedem”.  Sunt oameni cu care pur si simplu imi gasesc mai greu cuvintele. De multe ori oamenii cu care nu pot sa comunic ies din viata mea pentru unul din noi rupe acea legatura anosta care oricum de fapt nu prea ne lega. Alteori pur si simplu ramanem conectati prin cine stie ce liant, ne intalnim rar dar  periodic si ne despartim penibil si jenati fara ca vreunul din noi sa recunoasca decat siesi ca timpul petrecut impreuna maine va fi ca si cand n-ar fi existat, adica fara a ne fi imbogatit cu nimic.

Incep sa cred din ce in ce mai des ca oamenii se pliaza perfect conjuncturilor. Nu-mi amintesc multe momente in care aflandu-ma pe munte am ramas in pana de conversatii, poate si pentru ca acolo tacerile nu sunt stanjenitoare ci acceptate si de multe ori chiar dorite, in schimb imi amintesc sigur ca oameni cu care urma sa urc pe munte imi pareau imposibil de abordat in oras. Exemplele continua in cazul betiilor, situatiilor de criza, pasiunilor comune. Un caz clasic este blocare in lift a trei persoane care nu ar iesi niciodata impreuna la o bere. Discutia lor incepe prin a injura liftul si poate ajunge pana la destainuiri sensibile si la empatii surprinzatoare. Cred ca majoritatea prieteniilor se nasc in astfel de situatii. Practic prietenia cu cineva nu e atat o chestiune de compatibilitate cat de disponibilitate si deschidere. Dupa mult timp de purtat conversatii aiurea in tramvai ma intreb cati oameni intereanti mi-au scapat printre degete si catora le-am pus eticheta de plictisitori si i-am evitat si asta doar pentru ca nu s-a ivit conjunctura potrivita.